Din amintirile unui alt inceput… II…

Anul 1989 a debutat foarte promiţător. Începusem să mă obişnuiesc cu viaţă de occident şi îmi plăcea. Prima mea maşină de aici, a fost gratis, am plătit numai o reparaţie de transmisie, ceva până în cinci sute de dolari. Era un Buick LeSabre, de zece ani vechi. Când mă aşezam la volan, îmi aminteam cu nostalgie de Dacia din România, care era mai bătrână, acea 14 ani. Buickul, avea opt cilindri, cât un camion şi asta făcea ca piciorul sa apase foarte putin pedala de acceleraţie. Pe sosea, parca era o barca pe apa, aşa se legăna, fara sa facă simţite, denivelările din asfalt. Era foarte confortabila, foarte puternica, iar benzina pe vremea aceea, era numai 98 de centi, un galon (ceva mai mult de patru litri)… acum este in jur de 4, 5 dolari.

Ca si creştin, întotdeauna, am considerat ca Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. Uneori am avut dificultăţi si inca am de multe ori, in a sesiza exact ce plan este pentru mine. Nu ştiam atunci si îmi era greu sa descifrez, cum va fi viaţa mea pe noul pământ. Eram convins insa, ca Dumnezeu este in control. Curând, am avut si ocazia sa îmi fortific aceasta convingere.

Vara, deja îşi intrase in drepturi depline, pe meleagurile new york-eze. Era seara. Şofam pe autostrada 95, spre sud, îndreptându-mă spre casa. Aceasta autostrada, este cu cate trei benzi de circulaţie, pe fiecare sens, despărţire cu o bordura de beton, aproape de un metru înalta si îndeajuns de solida ca, in caz de accident pe un sens, sa nu fie afectat in nici un fel, sensul celălalt. Ma gândeam la de toate, in timp ce maşina se legăna cuminte pe asfalt, urmărind parca instantaneu traficul. Era foarte uşor sa o controlez. Avea servodirecţie, servofrâna Îmi aminteam cum, in drum spre şcoală, in Bucureşti, pe autobuz, eram atent sa vad, cum schimba şoferul vitezele… si nu schimba… si ma miram cum de e posibil… pe vremea aia, nu ştiam de maşini care aveau cutie de viteza automatica, ori, Buickul meu, era si automatic. La dacie… pompa de apa pentru spălarea parbrizului, era manuala… adică… pur si simplu apasă cu piciorul pe o chestie care antrena mecanic pompa… abia mai apoi, au fost modernizate cu pompe electrice. Aşa, mi se legau gânduri, de alte gânduri, in timp ce nepăsător alergam cu vreo suta de km la ora, pe banda de lângă bordura de beton care delimitează sensurile.

Din nepăsarea si nostalgia mea, am fost trezit de o smucitura puternica. Pe moment nu am realizat ce se întâmpla, parca servodirecţia nu mai funcţiona si maşina vroia sa sară bordura pe sensul celălalt. Cu greu am convins-o sa renunţe la planul ei si instantaneu am oprit. Sa opreşti pe autostrada, este ca si cum ai pune in aplicare un plan de sinucidere foarte bine stabilit de dinainte, pentru ca maşinile din spatele tau, sigur te vor lovi, dar mie nici prin minte nu îmi trecuse aşa ceva. Vroiam cu ardoare sa trăiesc. In fine, m-am dumirit. Făcusem explozie de cauciuc la roata din stânga fata, si de aceia maşina a tras foarte puternic si pe nepregătite, spre stânga. Inca ma miram cum de nu ma loveşte nimeni din spate, când am observat ca, bordura care delimitează sensurile, in porţiunea aceea, doar in porţiunea aceia si doar pentru câteva zeci de metri, era retrasa, formând astfel ca o alta banda de refugiu, ori eu… ajunsesem fara sa vreau chiar acolo. Aceasta a fost salvarea mea. Explozia a avut loc exact in aceasta porţiune.

Nici nu am coborât bine din maşină, ca in spatele meu a apărut maşina politiei, aşa de repede, ca parca ma urmărise numai pe mine. A venit un poliţist si m-a întrebat ce s-a întâmplat, iar eu i-am arătat buimăcit, cauciucul făcut ferfeliţă. In fine… am pus roata de rezerva si am plecat mai departe cu bine.

Ma gândeam, insa… cum de am făcut explozie… pentru ca aici rotile nu au camera plus cauciuc, aşa, ca in România… ci doar cauciucul… in aşa fel ca… nu explodează niciodată, ci se dezumflă încetul cu încetul. Nu am nici un răspuns la aceasta chestie.

Nu am răspuns nici la întrebarea pe care de atâtea ori mi-am pus-o… cum de totul s-a întâmplat exact acolo unde bordura de beton era retrasa, in aşa fel ca sa nu fac nici un accident… sau poate ca am un răspuns. Dumnezeu mai avea inca plan cu viaţa mea, pe pământ… si faptul ca inca mai trăiesc, înseamnă ca mai am ceva de făcut pe aici. Nu stiu exact ce, dar sunt convins ca exista ceva, pentru mine. Pana ma dumiresc care este planul Lui, in dreptul meu, ma străduiesc si încerc, sa trăiesc frumos… ca in miez de zi, când nu am nimic de ascuns, aşa fel ca, in iubirea mea, sa se vadă iubirea Lui, sau, mai bine zis, Iubirea Lui, sa îşi găsească reflectare in viaţa mea si asta fara sa fiu habotnic ci doar conştient ca El are un plan pentru mine.