Manastirea Comana…

Soseaua aluneca drept printre campuri, urmarita de orizonturi indepartate. Uzunu este o neansemnata minuscula localitate intre Giurgiu si Bucuresti. Incetinesc alergarea masinii, iar la sensul giratoriu in loc sa continu drumul spre capitala, aleg drepata spre Mihai Bravu, o localitate despre care intotdeauna am crezut ca are probleme cu dezvoltarea economica. Poate ma insel. Imi doresc sa ma insel. Asa stiu locurile inca din vrema de dinainte si din timpul liceului cand pe aici imi petreceam verile impreuna cu tata, facand apicultura. Recunosc, in toata lumea, nu exista loc mai atragator, ami frumos,  mai minunat, in luna lui Iunie, ca padurea de tei de dincolo de Mihai Bravu. Este uriasa padurea asta, iar parfumul  florilor de tei iti gadila incantator nasul inca de hat, hat departe, departe. Teii in padure sunt diferiti de cei din oras. Sunt inalti, incredibil de inalti si coroana cu flori doar sus, sus de tot ca nu o poti atinge decat cu privirea. Acolo se aude zumzetul albinelor ca o intreaga sofisticata, silentioasa uzina de produs miere.

In vale, Neajolv curge domol formand o intreaga blata plina cu stufaris dar si cu peste. Localnicii cutreiera locul cu un fel de pirogi, impinse cu o prajina lunga, taind adevarate canale printre trestii si papura, asudand in activitatea lor de pescuit. Putin mai la nord vest, spre Calugareni, se spune ca Mihai Viteazul a batut la turci asa de tare, incat chiar seful lor nu stia cum sa fuga, sa scape mai repede din cuprinsul baltii si stransoarea ostirii romane. Mai in amonte, pe malul drept al apei, langa soseau care strabate Calugareni, este ridicata o imensa cruce de piatra, amintind continuu de eveniment si dand astfel numele localitati, Crucea de Piatra.

Coborand prin padure, urmarind cumva de departe configuratia baltii, soseaua ne conduce in Comana. Localitate cu bunastare, cu oameni destoinici, cu case frumoase si gospodarii minunate. Imi amintesc de Enigma Otiliei, unde se vorbeste de mosia de la Comana. Imi amintesc de fantana cu nuc, de unde luam apa pe vremea cand petreceam verile la stupi. Inca de pe atunci locul era insemnat, pentru ca aici balta se limpezea cumva si forma un loc potrivit pentru scalda si petrecut timp frumos in natura.

Spre iesirea din Comana, pe drepta, este manastirea, pe care o vizitez prima data. La intrare o biserica micuta, cocheta, goala, in care sfintii de pe pereti ma priveau cu ochi straini si goi. Apreciez un panou cu informatii despre domnitori si oameni insemnati ai locului. Apoi curtea cu acareturile si odaile manastirii, minunat ingrijita cu flori si pavaje. Un grup de turisti este insotit de un calugar cu voce clada , care explica rostul a tot ce este acolo. O fetita din grup, ia mana calugarului iar calugarul cuprinde manuta fetitei si merg asa o vrme intr-o tainca intelegere. Aleg sa cobor la Neajlov. Niste trepete de lemn bine mesterite, o paltforma deasupra apei de unde admir curgerea, neantrerupta curgere a apei, lina, molcoma, mangaind plantele de apa agatate cu radacanile adanci in mâlul plumburiu. Liniste. Ador linistea de aici. Parca si frunzele pomilor se retin in fosnetul lor. Stau un timp in contemplare. Ma gandesc la rostul manastirii, rostul biserici, rostul meu aici. Si da, rostul meu acum si aici este sa aduc bucurie in inima mamei. Ea ma priveste mai mult pe mine decat tot ce este, pastrand linistea. Nu stiu ce gandeste. Nu indraznesc sa ii intrerup tacerea. La o vreme se aud voci, par galagioase dar nu sunt. Doar doi barbati au coborat si ei la apa stricand cu prezenta si vorbele lor magia linistii. Urcam treptele. Mama, plina de vointa, paseste incet si sigur fiecare treapta. Fiecare poarta un nume… draboste, bucurie, pace, credinciosie… sunt multe trepete. Ajungem sus. Mama nu pare deloc obosita la cei 90 de ani ai ei. Este mai degraba fericita. Foarte fericita.

Masina nu stie sa ne poarte din prima pe drumul de intoarcere. Mai ratacim o vreme pe soseaua de dincolo de Comana. Admiram balta in toata splendoare ei. Pe alocuri pescarii cu undita. La margine de drum, edilii curatau pomii de crengile uscare. Un camion imens ne urmeaza. Oprim. Intoarcem si din nou spre casa strabatand aceiasi minunata padure de tei.

Publicitate